Motto: Costumul tradiţional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă… Căci pe costum este scris acelaşi lucru-anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu. Un costum nefalsificat trebuie să conţină o naraţiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Şi este mai uşor să înţelegi, dacă te ajuţi de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înţeles aparte : “Iată vin colindători/ Printr-înşii şi Dumnezeu/ Îmbrăcaţi într-un veşmânt/ Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n şale, scris în poale/ De-amândouă părţile scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scrişi sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scise-s soarele şi luna/ Pe umărul de-a stânga închipuită-i lumea”  prof.Ioan Sorin Apan

 Partea I 

Tradiționalul nu numai că nu îl împiedică pe om să se afirme ca individualitate și personalitate, ci, dimpotrivă, îl completează și susține. Motivele prezente pe veșmintele românilor din totdeauna ar putea fi integrate în cotidianul, culorile și gusturile omului zilelor noastre?  Se poate încuraja recuperarea tradiționalului din costumul popular național și transferul acestuia în îmbracămintea omul grăbit, consumist, trend-ist, internaut de astăzi?

Cunoașterea etnologică a portului tradițional devine utilă prin identificarea, adaptarea și integrarea elementelor tradiționale în limitele normalității timpurilor actuale. Inventarierea imaginilor legate de fresca veșmintelor tradiționale devine o necesitate în vederea catalogării valorice a elementelor de patrimoniu național în spațiul și timpul ce elimină componentele axiologice. Finalizarea studiului se concretizează în măsuri teoretice și practice asupra psihologiei recuperării domeniului artistic popular în accepțiunea mentalului din epoca wi-fi.

Acest tip de veșmânt, respectiv tradițiile din jurul acestei creații populare și posibilitățile lor actuale de exprimare ar putea ajuta în vederea reintegrării românului, fie din spațiul țării, fie stabilit în afara granițelor, în șablonul identitar pe care îl moștenește.

Mișcarea de promovare a tradițiilor românești în mediul virtual are aspecte pozitive, stârnind în rândul internauților un interes acut pentru aceste chestiuni și provocând tot mai multe persoane să reia o serie de obiceiuri tradiţionale de manufacturare, în special ţeserea pânzei de casă şi realizarea de cusături pe ii și cămăși bărbătești, dar prezintă și o latură negativă din punct de vedere juridic și patrimonial, în sensul că în paralel aceste persoane îşi satisfac şi anumite interese economice  încercănd să îşi improprieze ca pe o marcă proprie creaţia popular, deși bunurile naționale nu pot fi însușite de cineva, nici nu pot fi transformate într-o marcă comercială, sunt anonime și trebuie protejate ca atare. Creația populară nu aparține unui autor și nu poate fi preluată prin drepturi de autor.

Din punct de vedere psihologic, răspunsul internautic al românilor de pretutindeni cu privire la prezența iei românești din acest mediu ilustrează foamea omului contemporan de personalizare și identitate individuală, de reciclare a personalității, dar și dorința de a aparține unei comunități. Individul de azi, grăbit de mediul social și angajat deplin ca persoană, încearcă să apeleze niște căi pentru puterea lui de înțelegere, pentru omul modern indecis și care căi, să-i fie facil de înțeles, să-i fie la îndemână și să-l evidențieze.

Aceste trei căi orice psiholog le cunoaște și potrivit concluziilor psihologice, lor li se suprapune perfect acest tip de îmbrăcăminte care este costumul popular. Veșmântul acesta funcționează perfect pentru ca omul să se poată readapta social! Această îmbracăminte este lesne de înțeles, funcționează nu numai ca modalitate de expresie directă și simplă, dar și din punct de vedere economic este la îndemâna omului mai mult decât Chanel, Versace ș.a. Veșmântul tradițional, dar și cel stilizat și adaptat la activitățile cotidiene, conferă mai multă amprentă omului, chiar mai multă satisfacție, împlinire și libertate. Omul se afirmă pe sine ca identitate individuală și aparținând unui segment mai mare-neam, popor- sau mai mic – familie – după capacitatea sa de  percepție.

Model: Manuela Manolache, Poză: Andrei Balanovici, Accesorii: City Boutique

Partea a II a

Tradiția nu ne împiedică să fim noi înșine, dimpotrivă, ne poate susține și lega de strămoșii noștri, fapt ce ne sporește înțelegerea că suntem o verigă a unui lanț pe scara istoriei. Nu se poate delimita Dacia/România creatoarea a unei culturi de Cucuteni și o altă Românie utilizatoare a plasticului de unică folosință. Gândirea artistică moștenită de la generațiile străvechi străbate același traseu.

Pentru a putea exprima mai real creativitatea acestui popor, cuvintele sunt completate de imagini vizuale.  Istoria pe care o avem în spate este mult mai bogată și plină de surprize față de cea pe care am învăţat-o sau ni s-a expus ideologic.  Cred că o cunoaștere a arborelui genealogic nu ne face mai deștepți însă ne poate face mai înrădăcinați într-o tradiție, într-un sistem de valori.  Așa cum cunoașterea părinților și a bunicilor ne definesc, genetic, lingvistic, spiritual așa și cunoașterea trecutului și a obiceiurilor strămoșilor ne direcționează spre o perspectivă istorică și ne determină să devenim mai responsabili.

Între imaginea tradițională (artistică) și cea stilizată există un dialog permanent materializat în forme hibride de coprezență, iar consumul acestora este marcat de tendința de estetizare a cotidianului și intruziunea designului în cele mai mici aspecte ale elementelor de vestimentație.

Model: Adelina Georgiana Miron, Poză: Andrei Balanovici, Accesorii: City Boutique

Scopul acestui articol se dorește a fi unul de încurajare a lucrului şi a consumului de îmbracăminte cu amprentă românească pentru tineri, dar nu numai și, de ce nu, de susținere a micilor producători de îmbrăcăminte ce utilizeaza motive românesti. În categoria micilor producători ar putea intra multe categorii de persoane vulnerabile: fară studii, fară mijloace, cu handicapuri fizice și chiar pshice şi care ar putea manufactura chiar costumele străvechi dacă ar fi ajutate şi permanent supravegheate.

Partea a III a

Ia construită de femeile din mediul rural nu era o repetiţie, ci era de fiecare dată o nouă creaţie şi întotdeauna construirea ei se făcea în considerarea persoanei care o purta, intuitum personae. Chiar dacă în satul respectiv toate femeile se subordonau anumitor canoane: cromatice, stilistice, structurale ş.a., ia nou gândită era puternic personalizată şi diferită de toate celelelate creaţii ale zonei. Iile din enclava respectivă erau aşadar feţe diferite ale unui aceluiaşi model, fiecare dintre ele frumoasă în sine şi unică. Pe de  altă parte, toate aceste abordări artistice pentru o piesă de îmbrăcăminte se completeză reciproc şi se ajută reciproc să păstreze împreună raportul de filiaţie participativă (methexis) cu existenţa pe care o figurează.  Şi nu numai abordările dintr-un sat realizează acest dans al întoarcerii creative la Model, ci putem urmări dansul acesta intr-un areal foarte larg, o ţară şi chiar locurile din imediata vecinătate a ţării. Apoi, tema muzicii după care se desfăsoară dansul se schimbă puţin şi ne aflăm în altă ţară, cu alte specificităţi cromatice, stilistice ş.a.

Model: Cristina Chitinel, Poză: Andrei Balanovici, Accesorii: City Boutique

Aceste realităţi ne ajută să credem că aceste femei, de ce nu? ca şi Platon atribuie imaginilor o anumită demnitate ontologică. [1] Imaginea mimetică participă cu multă loialitate la sursa reflectată. Din dialogul Parmenide, Wunenburger[2] extrage concluzia existenţei unei legături vii între reprezentat şi reprezentare, între Idee şi reflexiile sale, o legătură cu circuit dublu, o înrudire. După Plotin, imaginea sensibilă “este bine instalată în mijlocul unui du-te-vino al unui circuit între fiinţa sensibilă şi fiinţarea vizibilă.”[3]

.  “Formele acestea subzistă în sânul firii în calitate de prototipuri (paradeigmata), pe cînd lucrurile celelalte vin să li se asemene, luând chipul şi înfăţişarea lor, iar această participare(methexis) a altor lucruri la forme nu este nimic altceva decât faptul de a lua asemuire de la ele (eikastenai)” (Parmenide, 132 d).[4]

Wunenburger consideră că neoplatonismul adânceşte înrudirea aceasta dintre Idee şi imaginile sale, o consideră mai consistentă această înrudire decât o consideră Platon. Lumea sensibilă este determinată de undele radiante pornind de la cea inteligibilă. Fiecare realitate sensibilă este imagine conţinând un anumit nivel de realitate şi nu poate fi cunoscută decât în măsura în care este fidelă Ideii din care se trage. “ Toate fiinţele, de altfel, atât timp cât există, produc cu necesitate în jurul lor, din propria esenţă, o realitate care tinde spre exterior şi depinde de puterea lor; această realitate este asemenea unei imagini a fiinţelor din care s-a născut; …Obiectele mirositoare, mai ales, sunt o dovadă a acestui lucru; …vine dinspre ele o emanaţie, o realitate veritabilă de care se bucură cei din preajmă.”[5]  Un alt neoplatonician, Proclus, operează asemănarea dintre  forma inteligibilă şi emanaţiile ei  apelând la analogia dintre izvor şi fluviul ce se naşte din el, la legătura dintre cauză şi efectul ei.[6]

Străbunele noastre, în calitatea lor de artiste populare, reprezentante a ceea ce Blaga numea “cultura minoră”, operează cu repetiţii, modele repetitive, ce presupun valorizarea tradiţiei.[7] Prin această distincţie “Major” “minor” Blaga nu induce o diferenţă valorică, ci doar una de pondere, cultura majoră fiind doar “componenta dominantă a universului cultural”. [8] Tehnicile prin care omul se apleacă asupra naturii, apropiindu-şi-o, umanizând-o, transformând-o în cultură, evoluează în timp. Inerţia specifică culturii tradiţionale induce o lentoare proceselor evolutive. Culturile majore operează cu modele cumulative, iar nu repetitive, iar acestea presupun valorizarea inovaţiei şi nu a tradiţiei. Între cele două culturi este o relaţie complexă, uneori cauze de la nivelul culturii minore pot să devină efecte ale culturii majore. Vechile valori suportă procese de adecvare la noile circumstanţe. Schimbarea de paradigmă, după Blaga, cu care, din când în când se confruntă cultura, implică adoptarea unui nou model cultural, dar si asumarea a ceea ce este considerat valoros din vechiul model cultural. Dacă ne asumăm avertismentul strămoşilor noştri, daca este comprehensibil pentru noi acest mesaj, ar trebui ca noul model cultural adoptat de noi să nu opereze ca factor de alienare.

Nu ştim cu certitudine care era Modelul izvor, Realitatea ideală, Fiinţa plină către care tindeau reproducerile sensibile pe care fiecare dintre înaintaşele noastre le elaborau ca ii sau cămăşi bărbăteşti, de exemplu, dar ceea ce se întâmplă astăzi cu colecţiile noastre de costum popular care colindă lumea fie ca exemplare de patrimoniu efectiv, fie ca expuneri fotografice ne surprinde, nepregătiţi şi necunoscători în ceea ce ar fi trebuit să fim experţi: zestrea şi sufletul neamului românesc.  Nu ştim deci astăzi care este Izvorul ce a stat – stă, încă, pentru foarte puţine personane implicate în chestiunea supusă atenţiei, dar, dacă ar fi să ne încredem spuselor lui Platon, aşa cum sunt ele înţelese şi consemnate de acelaşi Wunenburgher[9], întrucât imaginea conservă amprenta (typos), situaţia aceasta  va conduce la aflarea originalului. Inspirat de Javelet, Wunenburger afirmă că “imaginile, departe de a condamna sufletul să trăiască în mijlocul icoanelor sau idolilor, ne permit, dacă suntem bine pregătiţi, efectuarea unei întoarceri către Forma eidetică primară.

Neoplatonismul, fie el păgân sau creştin, nu va înceta mai apoi să vadă în imaginile sensibile, naturale sau artistice, niste imagini mediatoare, tranziţionale, care permit restaurarea viziunii fiinţelor noetice veritabile ce le sunt sursă şi model.”[10] Regăsirea originalului este posibilă în baza unei afinităţi sau conaturalităţi cu Fiinţa. După Platon, imaginea, fie cea din povestirea mitică fie cea din reprezentarea plastică, este compatibilă cu o conversie anagogică datorită căreia poate urca “pe lanţul de aur” spre izvorul pe care îl reprezintă.[11] În Republica, Platon ironizează puterile supranaturale ale creatorilor umani, considerându-i asemenea unor “manipulatori de oglinzi”[12], rotesc oglinzile care reflectă lumea, deci ei “creează ” doar aparenţe. Gadamer[13] reinterpreteză hermeneutic însă acestă aparenţă considerând că ea ar putea fi înţeleasă ca manifestare care face posibil chiar evenimentul cunoaşterii. Acesta introduce imaginea-tablou (Bild) diferită de imaginea-oglindă (Abbild).  Imitaţia şi reprezentarea nu sunt în acest context doar copii ci evidenţe a ceea ce este cu adevărat Izvorul. Faptul că imagina nu este identică cu Modelul  nu înseamnă o nerecunoaştere a acestuia ci faptul că ea nu este Abbild ci Bild, nu copie ci tablou. Neasemănarea imaginii cu reprezentatul nu întunecă reprezentarea ci participă la revelarea ei.[14]

Aşadar, străbunii noştri, fără a cunoaşte în teorie pe Platon, deşi, după cum ştim toţi, pe exteriorul unor mănăstiri din Nord, Socrate, Platon, Aristotel erau pictaţi şi putem să-i vedem şi noi graţie unor lucrări de restaurare, deci ei erau familiarizaţi cumva cu ei – aplicau în viaţa lor practică – plină de altfel de multe cunoştinţe: fizică populară, chimie populară, geografie populară, matematică ş.a.-  şi principii filosofice  şi artistice la cel mai înalt nivel. Amprenta proprie, pecetea  pe care Divinitatea a pus-o în Platon a pus-o în toţi oamenii. În virtutea ei avem un fond comun de gânduri, idei, înţelegeri. Încercând să escaladăm pe acel fir de aur pentru a descoperi Modelul iei, s-ar putea să găsim cine ştie ce Prototip fabulos de cămaşă, mai sus cine ştie ce Persoană căreia ar aparţine ea şi poate undeva în capătul de sus chiar Persoana Aceea Unică de la Care şi prin Care sunt toţi şi toate.

Autor: Marina Tudor

[1] Jean-Jacques Wunenburger, Filozofia imaginilor, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 188-189

[2] Idem p.189

[3] Apud J.J. Wunenburger, op.cit., p.191

[4] Platon,vol.VI, Editura ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, trad.de Sorin Vieru

[5] Plotin, Enneades, V, 1, 6, apud J.J. Wunenburger, Filosofia Imaginilor, p.189

10 Silviu Angelescu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p.5

11 idem

[9] Op.cit. p.190

[10] ibidem

[11] Idem, p.191

[12] Idem, p.192

[13] ibidem

[14] Idem 193