Costumul popular este un document de viață, descifrarea lui lămurește chestiuni ce țin de etnogeneză. Nu sunt multe dovezile istorice ale portului nostru, de prin secolul al XVIII-lea ne parvin mai multe. Legătura dintre îmbrăcăminte și condițiile de viață ale omului este firească. Costumul popular tradițional s-a desăvârșit în urma unui proces îndelungat de creație. Surse serioase din domeniul arheologiei, documente istorice, lingvistice și etnografice atestă permanentizarea formelor de cultură și civilizație ale românilor.

Cele mai vechi mărturii despre costum datează din perioada neolitică și epoca bronzului.[1] Desenele geometrice de pe corpul unor idoli de lut –Venus de la Craiova și figurinele din necropola de la Cârna, Oltenia, au fost interpretate de specialiști ca fiind posibile ornamente de pe veșmintele acelor vremuri. Figurinele descoperite recent în județul Mehedinți (1600-1150 î.H.) relevă același lucru.

Despre portul dacilor vorbesc prin reprezentările pe care le au, două monumente și anume, Tropaeum Trajani din comuna Adamclisi, Dobrogea și Columna lui Traian de la Roma. Cele două lucrări conservă imaginea săpată în piatră a unor costume femeiești și bărbătești, ce prezintă elemente vizibil asemănătoare cu portul ulterior, perpetuat până aproape de zilele noastre, al țăranilor de la munte.

În prezent, acest port se regăsește în muzeele lumii, în colecțiile particulare dar și în lucrările de specialitate. Acestor atestări străvechi, încă de pe vremea geto-dacilor, ale portului popular se alătură începând din secolul al XIV-lea și o altă sursă de informație, imagini ale unor costume purtate de domnitori , boieri și țărani, așa cum apar în diverse documente și cronici pictate, desene, acuarele, gravuri, jurnale de călătorie, tablouri votive din biserici, iar, mai târziu, în veacul al XX-lea și fotografii. În aceste mărturii  nenumărați cărturari, clerici și artiști din Europa, dar și din lumea Orientului, impresionați de pitorescul și estetica de care dădeau dovadă românii la capitolul îmbrăcăminte, redau elementele prezente pe costumul diferitelor pături sociale din provinciile istorice.

Consemnez cele două miniaturi incluse în Chronicon pictum (1358), mărturiile episcopului Antonius Verancius și Francois de Pavie, ale sirianului Paul de Alep (secolul XVII), ale călătorului Antonio Maria del Chiaro Fiorentino ce îmbogățește în Revoluțiile Valahiei referințele despre pieptănături, podoabe și îmbrăcăminte ale femeilor românce (1718).

Desenatorii, gravorii și pictorii realizează stampe ce reprezintă surse de informație pentru cercetătorii costumului românesc. Reunite în albume, aceste lucrări sunt conservate în țară și în străinătate. Cel mai valoros album despre costumul românesc de patrimoniu este Codicele pictat de la Graz[2], ca și Kostumbilder aus Siebenburgen. Tabulae pictatae et coloratae[3]. Codicele de la Graz conține o stampă ce înfățișează cămașa femeiască având mânecile răsucite pe braț, model păstrat doar în Vrancea și Banat și care nu mai poate fi văzut în prezent decât în marile muzee ale lumii.

În secolul XX se înființează Muzeul de Artă Națională sub conducerea profesorului Alexandru Tzigara-Samurcaș. Impresionată de imaginea și bunul gust al portului popular românesc, Regina Maria preia acest veșmânt în cadrul întâlnirilor diplomatice de la palat. Institutul Social Român sub conducerea lui Dimitrie Gusti și Muzeul Satului sunt inițiative ale aceluiași secol și înaintează cercetarea asupra purtării și a portului românilor.[4]

Autor: Marina Tudor

[1] Doina Ișfănoni și Paula Popoiu, Costumul românesc de patrimoniu din colecțiile Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Editura Alcor Edimpex, București, decembrie 2007, pag.6

[2] Albumul conține 99 de acuarele din care 24 sunt planșe dedicate portului popular din Transilvania și Țara Românească

[3] Albumul conține 91 planșe și se află în prezent la Biblioteca Muzeului Național din Budapesta

[4] Doina Ișfănoni și Paula Popoiu, Costumul românesc de patrimoniu din colecțiile Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Editura Alcor Edimpex, București, decembrie 2007, pag.10-12